De curând s-a solutionat în apel un litigiu in cadrul caruia societatea noastra a asigurat asistenta si reprezentare, ce a avut ca obiect conflictul dintre un nume comercial (denumirea unei societati) înregistrat la Registrul Comertului cu o marcă ce contine atât elemente verbale cât si figurative, deci o marcă combinată.
Instantele române au transat litigiul in favoarea mărcii, respingand practic revendicarea numelui comercial, desi acesta era inregistrat la Registrul Comertului anterior inregistrarii mărcii și contine, în parte, elemente de similaritate cu cele ale marcii a carei anulare a solicitat-o, retinând, în esență, urmatoarele argumente juridice:
a) Numele comercial identifica comerciantul mai degraba în relațiile sale cu partenerii de afaceri si/sau cu autoritatile statului (de exemplu pentru respectarea obligatiilor de natura fiscala), de vreme ce marca identifica comerciantul prin prisma produselor și serviciilor acestuia, individualizându-l în fața consumatorului, în raport cu alți comercianți.
b) C.J.U.E. a subliniat in practica sa că funcția esențială a mărcii este aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului date privind identitatea de origine a produsului sau serviciului desemnat de marcă.
c) O altă funcție a mărcii o reprezintă și funcția de concurență, ce garantează că toate produsele și serviciile ce o poartă provin de sub controlul unei singure întreprinderi, sau de la întreprinderi legate din punct de vedere economic.
d) Dreptul la numele comercial cuprinde doar atributul folosinței, iar nu și celelalte atribute de care se bucură titularul unei mărci (posesia, folosința și dispoziția).
e) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și pentru că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
f) Efectele dobandite de cei doi titulari asupra celor doua drepturi, respectiv dreptul asupra numelui comercial si dreptul asupra mărcii, au fost analizate comparand cele doua acte normative, respectiv art. 30 alin. 1 și 4 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului cu art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.
g) Asadar, plecand de la regimul juridic distinct al fiecăruia dintre drepturile aflate in conflict (dreptul asupra numelui comercial, respectiv dreptul asupra mărcii) instantele au constatat ca titularul numelui comercial a folosit acest semn, prin mentionarea lui pe bonurile fiscale, pe facturi, in contractele comerciale cu partenerii de afaceri, fiind inscris in actele emise de autoritatile administrative, deci doar în scopul pentru care acest semn a fost înregistrat la Registrul Comertului, respectiv acela de identificare a comerciantului, insă nu l-a folosit și cu functia de marcă, si in consecinta, au acordat castig de cauza dreptului asupra marcii.
Concluzia acestui litigiu poate constitui un motiv de reflexie asupra drepturilor de proprietate industrială aflate deja in patrimoniul societatilor, dar si asupra celor ce urmeaza sa fie inregistrate, deoarece un brand de valoare se obtine cu eforturi consistente si dupa perioade insemnate de timp, iar protectia juridica a acestuia este unul dintre elementele sale esentiale.
